Se spune că istoria are prostul obicei de a se repeta. Iar istoria recentă ne spune că meciurile din deplasare ale Barcelonei sunt un coșmar pentru catalani. 1-3 cu Manchester City, 0-4 cu PSG și 0-3 cu Juventus. O cădere care pe mulți i-a luat prin surprindere, dar poate că n-ar trebui să fie tocmai așa, de vreme ce de la finala cu Juventus de acum 2 ani, Barcelona a pierdut doar un jucător important, pe Dani Alves. Poate era nevoie de schimbare, nu de continuitate, iar exemplul cel mai bun îl găsim în echipa lui Max Allegri. 6 jucători noi față de partida de la Berlin și o trecere de la un 1-3 sec, la un 3-0 categoric.

E un fel de revanșă ceea ce s-a întâmplat pe Juventus Stadium. Cu o echipă foarte montată, foarte dispusă la efort, foarte agresivă și foarte atentă la detalii. Fix ceea ce o scoate din zona de confort pe Barcelona. Și o lipsă incredibilă de inspirație a antrenorului, pentru că eșecul de la Torino îi poate fi imputat aproape în totalitate. Nu m-aș lega de absența lui Busquets, importantă, dar nu decisivă, pentru că Busquets a jucat pe Parc des Princes și s-a terminat mai rău. Ceea ce m-a surprins a fost titularizarea lui Mathieu, în detrimentul lui Jordi Alba. În afara fizicului, Mathieu nu are niciun argument în duelul pentru titularizare cu Jordi Alba. Iar fizicul contează doar atunci când poți ține adversarul aproape. E greu de înțeles ce a urmărit Luis Enrique cu titularizarea lui Mathieu.

Nu-mi vine să cred că l-a expus pe francez duelurilor cu Cuadrado și Dybala. Argentinianul are libertate totală de mișcare în ofensiva lui Juventus, chiar dacă Allegri e un maniac în ceea ce privește disciplina în teren. Acoperă tot frontul ofensiv, se asociază excelent cu Cuadrado și simte jocul foarte bine. E suficient să urmăriți faza golului 2. A intrat perfect în mingea trimisă de Mandzukic, deși pasa a fost ușor deviată. „Dybala fa il Messi” au titrat italienii imediat după un meci în care argentinianul a fost cel mai bun.

A jucat mereu între liniile catalanilor și a produs panică de fiecare dată când a intrat în posesie. A marcat primul gol cu o execuție ce mi-a amintit de golul lui Messi cu Milan, în 2013, când argentinianul îl învingea pe Abbiati, deși părea imposibil de găsit un culoar de șut. Atunci era minutul 5, acum, a fost minutul 7. Mascherano a stat departe de Dybala, aproape la fiecare fază și așa s-a născut golul 2. Pleacă de undeva din propriul teren, în diagonală, Mathieu e disperat să-și acopere zona, în vreme ce Mascherano se uită după Mandzukic, dar nu l-a observat pe argentinian decât atunci când era prea târziu.

Degeaba a schimbat la pauză Luis Enrique. A trecut la apărarea în 3, a urcat liniile, dar Juventus nu e PSG. Bianconerii cunosc la perfecție toate tainele formulei prin care catalanii au surprins-o pe campioana Franței. Juventus s-a apărat cu calm și a marcat încă o dată, ceea ce o duce mai aproape de semifinale.

N-ar fi fost posibil acest lucru fără intervenția colosală a lui Buffon în fața lui Iniesta, doi dintre ultimii exponenți ai unei alte ere fotbalistice. După cum n-ar fi fost nimic posibil fără Max Allegri. Cel care a luat echipa de la Conte, care nu putea intra într-un restaurant de lux cu 10 euro în buzunar, și s-a așezat la cea mai bună masă a localului către care Conte privea din stradă. A jucat finala Ligii în primul sezon, după ce a eliminat-o pe Real Madrid, anul trecut doar eroarea lui Evra privând-o de calificarea în detrimentul lui Bayern, iar acum e cu un pas în semifinale.

Contestat de foarte multă lume în urmă cu fix 5 ani, pe când era campion al Italiei cu Milan, Allegri a fost apărat de însuși Marcello Lippi, care-l compara cu Sacchi, Capello sau Ancelotti. Selecționerul care i-a adus Italiei titlul mondial în Germania a fost un susținător înfocat al livornezului care sare calul, uneori, cu reacțiile sale. Iar Allegri nu lasă lucrurile neterminate și ține să răsplătească fiecare laudă pe care o primește.

Sigur, se poate vorbi despre penalty-ul neacordat Barcelonei, un fel de contramăsură pentru ceea ce s-a întâmplat la returul cu PSG, dar, la fel de bine, nu trebuie uitat nici golul nevalidat al lui Juventus. Se vorbește din nou de „remontada”, dar Juventus nu e PSG și nici Allegri nu e Emery. Și-a învățat lecția când părea că are lumea la picioare după ce Milan câștiga cu 2-0 în fața Barcelonei. Poate că nu a uitat nici acum bara lui Niang, fază care putea schimba, întrucâtva, viitorul pe banca rossonerilor, deși stricăciunile fuseseră făcute de un patron care nu mai avea bani. 3-0 nu e 4-0, cum a avut PSG, dar trăim în vremurile în care „less is more”.