Povestea putea fi cu totul altfel. Sau, mai bine spus, povestea nu ar fi existat, dacă destinul nu l-ar fi îmbrățișat strâns pe puștiul blond al cărui tată credea că fratele său e mai bun. Sau dacă Dino Viola n-ar fi plătit 300 de milioane de lire, plus doi jucători, către Lodigiani, pentru ca micul Francesco să nu ajungă la rivala Lazio. Ori, dacă mama sa ar fi acceptat să-l lase la Milan, atunci când reprezentanții rossonerilor au bătut la ușa casei din Porta Metronia, cartierul în care s-a născut. Casa și familia sunt mai importante, a fost răspunsul, deși banii din Nord nu erau puțini.

Ce s-ar fi întâmplat dacă Vujadin Boskov, omul care a creat nu numai campioane, ci și campioni, nu l-ar fi trimis în teren, pe Mario Rigamonti, pe ”băiețelul” de doar 16 ani? Sau dacă Mazzone n-ar fi lansat acel ”ma chi è ‘sto ragazzino?” la primele antrenamente ale giallorossilor. Mazzone i-a fost ca un tată și l-a salvat în februarie 1997, când Carlos Bianchi voia să-l cedeze la Sampdoria, pentru a-i face loc lui Jari Litmanen. Turneul organizat special, la Roma, pentru a-l convinge pe Litmanen să o lase pe Ajax a fost unul dintre momentele fără de care cariera lui Totti n-ar mai fi avut aceeași traiectorie. A marcat și cu Borussia Monchengladbach, și cu Ajax, iar Olimpico i s-a închinat prima dată. ”Ce să faci cu Litmanen, dacă îl ai pe Totti?” l-a întrebat Mazzone, antrenor la Cagliari, la acea vreme, pe Franco Sensi, atunci când patronul Romei i-a cerut sfatul. Litmanen nu a mai ajuns la Roma, iar Carlos Bianchi a fost demis câteva luni mai târziu, din pricina rezultatelor modeste.

Ar mai fi existat povestea, dacă în august 1997, cu un an mai târziu decât îi promisese ”Il Principe” Giannini, Zeman n-ar fi îmbrățișat ideea lui Balbo, Delvecchio și Di Biaggio, care i-au propus ”Boemului” să-i dea tricoul cu numărul 10 lui Francesco? 20 de ani de număr 10 l-au transformat în ”al 8-lea Rege al Romei”.

Aproape 4 ani mai târziu, Capello l-a înlocuit în startul reprizei secunde a meciului cu Juventus. Era 2-0 pentru bianconeri, iar înlocuitorul său, Hidetoshi Nakata, a marcat cu 11 minute înainte de final. Apoi, în primul minut al prelungirilor, un șut al japonezului a fost respins greșit de van der Sar, iar Montella a egalat. Fără acest rezultat, poate că, pe 17 iunie 2001, minutul 18 al meciului cu Parma, n-ar mai fi fost minutul în care Totti a marcat ”il gol scudetto”.

Ce ar fi fost cariera lui Totti fără celebra ”cucchiaio” din semifinalele Euro 2000? Sau fără Marcello Lippi, care l-a așteptat până în ultimul moment în 2006? Totti se accidentase grav, suferise o fractură de peroneu în meciul cu Empoli, din februarie, dar Lippi s-a dus să-l viziteze la spital și i-a promis că-l așteaptă pentru mondialul din Germania. Totti s-a întors pe teren la finala Cupei Italiei, cu Inter, apoi a mers la Mondiale unde a marcat un gol decisiv împotriva Australiei, golul fără de care, poate, Italia n-ar mai fi ajuns să câștige al 4-lea titlu mondial. Momentul în care, la revenirea acasă, a înălțat trofeul spre cer, în fața a peste 500.000 de fani veniți la Circo Massimo, a marcat intrarea lui în legendă.

Trofeele pe care le-a câștigat cu Roma sunt puține, doar 5, dar contează infinit mai mult decât titlurile pe care, poate, le-ar fi adunat, dacă ar fi dat curs ofertei de la Real. În 2004, a ales precum o făcuse mama lui, când Francesco era doar un copil. Cu sufletul. A pus familia înaintea banilor. Pentru că povestea majorității echipelor din Italia este despre emoție, nu despre trofee. Emoție pe care a trăit-o o lume întreagă în ultima săptămână și, cu precădere aseară. Au plâns 70.000 de oameni pe Olimpico, la fel de plin ca în 2001, în ziua ultimului titlu, și mulți, mulți alții în fața televizoarelor. Pentru că s-a rupt ultima punte dintre fotbalul actual și fotbalul romantic, cel alături de care am crescut mulți dintre noi. Francesco Totti a fost ultimul reprezentant al unei generații pentru care numărul 10 însemna mult mai mult decât recordurile doborâte pe bandă rulantă. Numărul 10 al generației lui Totti și al generațiilor dinaintea ei însemna fotbal cu zâmbetul pe buze.

Maledetto tempo!

Ciao, Francè!