M-am bucurat enorm când am auzit că vom avea în România o săptămână de snooker de cel mai înalt nivel. Apoi, m-am întristat puțin când am auzit că turneul va fi dus la Cluj, pentru că nu puteam merge să văd meciurile. După care iar m-am bucurat. Pentru că turneul a fost mutat, din nou, la București. Bucurie, tristețe, iarăși bucurie. Sentimentele care m-au încercat în ultima perioadă și pe care le-am alternat, timp de o săptămână, la European Masters. Bucurie pentru că am văzut cei mai mari jucători ai momentului și câteva meciuri senzaționale. Tristețe sau, mai degrabă, un amestec de supărare și revoltă pentru că o parte a publicului nu a înțeles cu ce se mănâncă acest sport. Să le luăm, însă, pe rând.

8 dintre primii 10 jucători ai lumii au venit la Circul Globus. Din top 10 au lipsit Ding Junhui și Stuart Bingham, acesta din urmă ratând calificarea în mod incredibil.

Anthony McGill a produs prima mare surpriză, după ce l-a eliminat pe Ali Carter în primul tur. Tot în acest meci, decis în frame-ul 7, am văzut și primul break de peste 100. L-a făcut scoțianul. Alt scoțian, John Higgins, a stat puțin la masă cu Michael Holt. A realizat un 118 și a trecut lejer, cu 4-0, după o partidă în care Holt a stat mai mult la pozat cu fanii decât la masă. Neil Robertson și Graeme Dott au făcut cel mai bun meci al primei zile. A fost 4-2 pentru australian, care a inchis meciul cu un break de 117 puncte. Judd Trump a avut nevoie de joc decisiv pentru a trece de Ben Woollaston, care a condus cu 3-2 și a avut șansa de a închide meciul în jocul 6. Trump a scăpat și a mers până la capăt, jucând formidabil cu tacul cel nou, la care a vrut să renunțe după înfrângerea cu Michael White de la Shanghai. A doua mare surpriză a făcut-o Mark Davis, care l-a învins pe Shaun Murphy, numărul 3 mondial, cun un sec 4-1, un meci în care Davis a jucat perfect.

Ușor, ușor, după perioada de acomodare, au început evoluțiile foarte bune. Selby și O’Sullivan, care au jucat ultimul tur al calificărilor chiar la București, Trump și Robertson au făcut meciuri perfecte și au defilat până în semifinale. În penultimul act, Ronnie și Trump s-au distrat cu Robertson și Selby, astfel că marea finală a fost o afacere între favoritul publicului și cel care a avut una dintre cele mai sigure evoluții la European Masters. S-a impus Trump, cumva împotriva publicului, dar și împotriva așteptărilor, după ce The Rocket a ajuns la 8-6 și mai avea nevoie de un singur frame pentru a câștiga turneul. A fost unul dintre acele meciuri care te țin lipit de scaun, în sală sau în fața televizorului, cu un Trump formidabil, care a revenit de la 3-5 la 6-5 și de la 6-8 la 9-8. În sesiunea de seară s-a mers în serii. Trump a câștigat primele 3 jocuri, apoi le-a pierdut pe următoarele 3, pentru ca, în final, să câștige alte 3 frame-uri la rând.

Cu puține excepții, vezi meciurile Selby – Dale și Robertson – McGill, nivelul la care s-a jucat a fost foarte bun. S-a văzut din prima zi că toți cei care au făcut această incursiune într-o lume nu foarte cunoscută au venit hotărâți să joace la cel mai înalt nivel. Spre deosebire de partidele demonstrative organizate până acum, la European Masters s-a jucat snooker adevărat. Cu un break maxim de 136 de puncte, făcut de Selby, și cu un altul de 135, realizat de Trump chiar în semifinala împotriva liderului mondial.

Asta a fost ce mi-a plăcut. Partea neplăcută ține de mai mulți factori. De la organizare, până la nivelul de educație al unora care au venit la sală. În prima zi, în care meciurile au început la ora 10 și s-au terminat undeva în jurul orei 21.30, nu-ți puteai cumpăra nimic de mâncare. Doar câte ceva de băut, ofertă generoasă, e adevărat, dar fără a avea posibilitatea de a plăti cu cardul. O problemă majoră, aș zice. Apoi, în primele două zile, nu s-a jucat doar în arena circului, ci și la o masă secundară. Foarte greu de găsit, nesemnalizată corespunzător, masa numărul 2 n-a interesat pe nimeni. Nici măcar pe cei care ar fi trebuit să dea informații despre localizarea ei. Am aflat a doua zi, după ce am ajuns în zona rezervată animalelor circului, la indicațiile unei plasatoare, că direcția în care m-a trimis era greșită. N-a mai contat, pentru că, de miercuri, s-a jucat la o singură masă.

Sala a fost, până la semifinale, pe jumătate goală, dacă nu chiar mai bine. S-au vândut bilete de la cele mai accesibile, 55 de lei, până la cele mai scumpe, în imediata apropiere a mesei. Cei care și-au achiziționat biletele de 450 de lei, probabil s-au simțit păcăliți, deoarece oricine se putea așeza în primul rând, chiar și cu un bilet de 55 de lei. Un sfat, pentru evenimentele următoare, pentru cei care care nu au ajuns la meciurile de snooker de la Circ. Dacă vreți să stați în imediata apropiere a jucătorilor, dar să vedeți meciul pe ecranul mare de la intrare, cumpărați biletele scumpe, dar dacă vreți să vedeți jocul cât mai bine, apelați la cele iefine. Distanța nu e atât de mare, iar masa poate fi văzută mult mai bine de sus.

Am lăsat la final comportamentul celor care au venit la sală. Din prima zi au sunat telefoanele nonstop. Inclusiv cele ale plasatorilor, care nu s-au sinchisit să și le închidă pe ale lor, darămite să-i mai atenționeze pe spectatori. În plus, a fost o foială continuă. Se intra și se ieșea din sală la foc automat, nu conta că jocul era în desfășurare. Decizia organizatorilor de a vinde popcorn este o altă bilă neagră, din punctul meu de vedere. Floricele împrăștiate peste tot și accese de tuse provocate de consumul de popcorn au însoțit meciurile de marți până duminică. Cel mai mult m-au enervat, însă, glumele de prost gust făcute de unii dintre cei care au venit la snooker doar ca să bifeze un moment important și care, probabil, nu prea urmăresc ce se întâmplă la celelalte turnee transmise la televizor. “C’mon, Ronnie!” s-a auzit la semifinala lui Trump cu Selby. “Dă-o, bă, mânca-ți-aș!”, la una din ratările lui Robertson din meciul cu Ronnie, însoțită de un “Go home, Neil!”, care l-ar putea face pe australian să sară ediția viitoare. Din acest punct de vedere, snooker-ul e mai frumos și mai ușor de urmărit la televizor. E păcat pentru cei care au venit să se bucure de acest prim turneu organizat la noi.

Una peste alta, a fost o experiență tare frumoasă, ținând cont de nivelul jocului. Au fost 25 de break-uri de peste 100 de puncte și, deși nu le-am văzut pe toate și n-am ajuns la sală în fiecare zi, experiența trăită a fost intensă. Nu știu dacă se va mai întâmpla vreodată ca 8 dintre cei mai buni 10 jucători dintr-un sport, oricare ar fi el, să fie prezenți, în același timp, în România. Poate la ediția următoare, dar până atunci mai e un an. 🙁