”Nu mai știm să ne bucurăm de o victorie obținută în ultimul minut?” întreabă Gabi Balint, imediat după chinul cu Armenia. Se pare că nu. Sau, cel puțin, nu în aceste condiții. Bulgaria bate Olanda și Suedia acasă, Andora bate Ungaria, Suedia bate Franța, Macedonia o chinuie pe Italia, iar Albania, pe Spania. Muntenegru câștigă cu 3-0 în Kazahstan, iar Danemarca îi dă 4 goluri Poloniei. Peste toate, plutește umbra alor noștri. O umbră a ceea ce ne-am dori să fim. Cine suntem, de fapt? Nici noi nu mai știm. Vorba lui Chipciu. Cu Pițurcă, aveam rezultate, dar nu jucam mare lucru. Cu Iordănescu, ne-am calificat la Euro, pe baza punctelor acumulate de Pițurcă, dar n-am avut rezultate. Am vrut străin, am găsit străin și ne-am înstrăinat și noi. De fotbal.

În tur, am plecat de la penalty și om în plus. 5-0 final. Irelevant, au zis mulți. Totuși, la retur, penalty și om în plus nu a mai fost suficient. Și nu-mi spuneți de Mkhitaryan, că nu e Messi. Joacă într-o națională care n-are niciun cuvânt de spus. În cele 12 campanii de calificare, doar de două ori Armenia nu a fost ultima sau penultima. Mkhitaryan e un jucător foarte bun când face parte dintr-o echipă foarte bună. Și atât. Cu el sau fără el, Armenia arată la fel.

La fel de rău ca noi. Măcar ei nu au pretenții. Noi avem. Dar nu ne bazăm pe nimic. Nantes, Napoli, Betis, Anderlecht, Deportivo, Bursarspor, Reading, Krasnodar și Mainz. Plus ai noștri, din Liga 1. Care de la București, care de la Craiova. Dintre toți, doar Tătărușanu își respectă blazonul. Scoate într-o situație de 1 la 1 și confirmă forma excelentă din Ligue 1. Campionatul pe care cei mai mulți îl descoperă acum, odată cu transferul lui Neymar. ”Publicul nostru e bun cunoscător al fenomenului și are spirit critic”, se spune într-o emisiune dinaintea meciului.  Nu mai știu postul și nici pe cel care a spus treaba asta. E de ajuns să vezi meciurile de Liga 1 și să asculți coloana sonoră a primei reprize ca să-ți dai seama cât de bun cunoscător și cât de interesat de meciuri e publicul.

61% posesie, 19 – 5 șuturi la poartă, dintre care 6-1 pe spațiul porții. Da, am practicat un joc ofensiv, ca să revin la Gabi Balint. Am atacat, pentru că era normal să se întâmple asta. Armenia n-a atacat pe nimeni. Niciodată. Dar, dincolo de statistică, pe retină rămâne imprimat chinul pe care l-am trăit timp de 90 de minute. Ca să joci împleticit, cum am făcut-o noi cu Armenia, e suficient să alegi un prim 11 din Liga 1 și un antrenor autohton. Meciuri de genul ăsta vezi cu duiumul în fiecare săptămână. Am avut 35 de minute de superioritate și tot ce am reușit a fost să scoatem mingea din poartă. Prin Maxim. Același jucător care avea să marcheze în prelungiri, după care ne trimitea la origini, într-un mod care spune totul despre el, despre noi. Totuși, la final, nu-și putea ascunde zâmbetul. De ce zâmbim? N-avem motive. Tot Gabi Balint o spune cel mai bine. Atât putem. Când a spus-o Daum, ne-am burzuluit. De la al nostru, sună mai bine.

Apropo de Daum. Am sperat că va schimba lucrurile. Am crezut în vorbele meșteșugite de la prezentare. A venit și ne-a vorbit frumos. Ne-a făcut să ne entuziasmăm, după epoca zidurilor ridicate de Pițurcă și Iordănescu, dar e momentul să plece. Vânzător de iluzii. Asta a fost Daum. Iar declarația lui Chiricheș, care, în general, e monoton la flash-uri, spune totul despre încrederea pe care o au jucătorii naționalei în antrenorul lor. ”Ne chinuim. Un rezultat obținut ușor întâmplător. Un joc ce nu-ți dă speranțe.” Suficient!