Iulie 2012. Zlatan Ibrahimovic e vândut la PSG, la pachet cu Thiago Silva. Suedezul a plecat în Franța din postura de golgheter al Italiei, la finalul unui sezon marcat de golul fantomă al lui Muntari. S-a decis titlul sau nu, la acea fază –  Milan s-ar fi distanțat la 7 puncte – e o altă discuție, aparține unor alte timpuri. Zlatan a continuat să umple porțile adversarilor din Franța și Statele Unite. Poate ar fi făcut-o și în Anglia, dacă n-ar fi fost accidentarea gravă la genunchi. La 38 de ani, Zlatan se întoarce în prim plan. Pentru un ultim rol.

Revenit la Milano pentru cel puțin 6 luni, Zlatan e privit drept salvatorul Milanului. O echipă care mai are prea puține lucruri în comun cu cea pe care suedezul a lăsat-o, fără dorința lui, în urmă cu 7 ani și jumătate. Când a plecat, Milan era acolo sus, cel puțin în Serie A. Acum, la revenire, rossoneri nu mai înseamnă mare lucru.

Milan e un nobil scăpătat, care încearcă să revină la suprafață. Nu la statutul de odinioară, pentru că e un salt imposibil de făcut într-un timp foarte scurt, ci undeva, la un nivel la care să conteze. Să lupte pentru un loc de Champions League, dacă nu pentru podium. Sau Scudetto, visul imposibil. Milanul zilelor noastre, celor care am prins marea echipă a lui Sacchi, e o glumă. Redusă la calitatea de sparring-partner al Atalantei, la ultima apariție din 2019, Milan speră să se transforme peste noapte.

Partea proastă, pentru cei care văd în Zlatan salvatorul unei echipe îngropate de incompetența celor care au condus-o în ultimul deceniu, e că suedezul nu poate face mare lucru. Poate da niște goluri și, mai important, niște picioare în vestiar. Mai țineți minte procedeul aplicat lui Cassano, pe Olimpico, în 2011? Cam asta ar trebui să facă Zlatan. Să trezească un vestiar mediocru, deși e foarte greu de făcut asta, de vreme ce n-au reușit Maldini și Boban, care, la vremea lor, au făcut mult mai multe pentru Milan, decât Ibrahimovic. De dus unde visează tifosi rossoneri, Zlatan nu o poate duce pe Milan. Poate cel mult în zona Europa League. Până la urmă, ar fi și ăsta un fel de pas înainte. Insuficient, dar în direcția potrivită.

Distrus de Berlusconi, da, chiar de el, cel care a dat echipa pe mâna unor neica-nimeni pe care chiar nu i-a cunoscut nimeni, Diavolul nu poate renaște singur. Americanii nu sunt mai inspirați decât chinezii și, dacă e să ne uităm pe lista echipelor mari conduse de americani, excepția e Liverpool. În rest, business as usual. Milan are nevoie de o conducere competentă, care să nu arunce banii pe jucători mediocri precum Musacchio, Biglia, Caldara, Suso, Kessie și exemplele pot continua la nesfârșit, pentru că ”rosa” de pe San Siro nu e altceva decât o adunătură care, în cel mai fericit caz, te poate duce la un punct de locul 4. Rossoneri au nevoie de o echipă întreagă.

Milan va continua să se zbată în mediocritate atâta vreme cât nu-i va face cu ochiul, cu ultimele fărâme de fard și strălucire, unui antrenor de top. Care poate fi atras doar de un proiect serios. Și nu cred că vreun Vuitton parizian poate reda strălucirea unui club ca Milan, de vreme ce ”mândria Franței” e finanțată din Qatar, iar ceilalți adună firimiturile căzute de pe Parc des Princes. Totuși, până să apară prințul pe cal alb, să mai aruncăm o privire spre Zlatan, suedezul care și-a propus să arunce o ultimă rază asupra unui club pentru care istoria s-a terminat odată cu banii lui Berlusconi.

sursă foto deschidere. acmilan.com