Au trecut opt ani de la precedentul turneu final la care am participat şi aproape treisprezece de când echipa naţională a produs ultima emoţie puternică în rândul suporterilor. După momentul Copenhaga, s-a rupt legătura dintre echipă şi suporteri. Nici măcar prezenţa la Euro 2008 n-a putut reface ceea ce s-a pierdut din 2003 încoace. Pentru că ajunşi în faţa unui meci decisiv, împotriva tuturor pronosticurilor, am clacat. Nu înfrângerea în faţa Olandei ne-a dezamăgit. Felul în care am pierdut ne-a făcut să uităm remizele cu cele două finaliste ale mondialului precedent. Obişnuiţi cu ratarea, cu delăsarea, nici măcar nu ne-am mai bucurat de o calificare.

Ne-am dorit mereu să ajungem la încă un turneu final, dar, în momentul în care am făcut-o, ne-am gândit că mai bine nu ne calificam. Decât să ne facem de râs, mai bine să râdem de alţii, din faţa televizorului. Suporterii nu se mai regăsesc în spiritul echipei naţionale. Orele, zilele, nopţile petrecute în stradă acum două decenii par desprinse dintr-o altă viaţă. Felul nostru de a fi ne-a jucat o festă. Generaţia lui Hagi ne-a făcut să ne credem egalii marilor nume ale fotbalului. Ce n-am realizat, la momentul respectiv şi poate nici acum, e că aceea a fost excepţia de la regulă. Trecuseră douăzeci de ani de la ultima participare la campionatul mondial, în 1990, şi doisprezece de la precedentul european, în 1996.

După Euro 2000, am mai prins două turnee finale, 2008 şi 2016. Ne-am putea bucura acum! Fotbalul nostru nu are mijloacele necesare pentru a fi prezent la fiecare turneu final. De aceea trebuie să fim echilibraţi. Să înţelegem că e oarecum normal să ne bată Ucraina, dar la fel de normal e să învingem Georgia. Să recunoaştem că nu mai suntem capabili să ne batem cu Franţa, Italia sau Anglia, dar nici cei mai slabi nu suntem. Poate trecem de grupe, poate încheiem ultimii, fără punct, aşa cum s-a întîmplat în 1996. În niciun caz nu va fi un turneu final obişnuit. Nu pentru noi. Nu vom mai urmări meciurile detaşaţi, din fotoliu. Ne vom implica. Vom suferi, ne vom bucura, vom înjura, poate. Vom fi alături de ai noştri.

În formatul actual, ar trebui să ne obişnuim cu ideea de „a ne face de râs la fiecare Euro”. Însă, a ne obişnui cu pesimismul e de-a dreptul păgubos.