Prizonieri ai ideii potrivit căreia ultima impresie contează, am rămas doar cu senzația că am fi putut câștiga la Belgrad. Reluarea obsesivă a ocaziei lui Mitriță seamănă foarte mult cu ultimele 10 minute ale meciului dintre Rapid Viena și FCSB. Toată lumea a vorbit numai despre ocaziile roș-albaștrilor, nu și despre ceea ce se întâmplase în celelalte 80 de minute. A vorbi acum despre cum am fi putut câștiga împotriva Serbiei ar însemna să facem greșeala pe care am tot făcut-o, în ultimele 12 luni.

Mai țineți minte rezultatul de la Copenhaga? Un 1-1 norocos, după un meci în care vreo 70 de minute nu prea am ieșit din terenul nostru, deși, pentru România, partida respectivă nu mai avea nicio importanță. Mai țineți minte victoria cu Suedia, supralicitată la maximum? Niciunul dintre titularii de la Craiova nu s-a regăsit în primul 11 împotriva Germaniei, la campionatul mondial. Asta nu i-a împiedicat pe cei mai mulți să creadă că am obținut vreun mare succes. Victoriile aduc victorii, în amicale, și egalurile aduc egaluri, în partidele aproape oficiale, de parcă bruma de importanță căpătată de aceste meciuri le schimbă orizonturile alor noștri.

Avem două puncte după două meciuri, suntem departe de ceea ce ne-am dorit, dar, după 2-2 la Belgrad, ne simțim ca după o mare victorie. Sigur, raportat la ceea ce a jucat naționala la Ploiești, cu 3 zile mai devreme, 2-2 la Belgrad e ca o victorie, mai ales că Mitriță chiar a ratat un succes ce părea de neimaginat. Totuși, judecând la rece, cu ce rămânem după remizele cu Muntenegru și Serbia?

3 reprize din 4, jucate foarte modest

Un meci cu Muntenegru ratat în întregime, deși unii încearcă să ne amăgească vorbind despre posesie… de parcă posesia ar (mai) câștiga vreun meci. Se vede treaba, și nu de ieri, de azi, că posesia nu garantează absolut nimic. Am avut 62% posesie cu Muntenegru și  două șuturi pe poartă. Sârbii au avut 61% posesie și au mai și condus de două ori. Degeaba.

Meciului de la Ploiești i se adaugă prima repriză de la Belgrad. 45 de minute, în care am văzut tot ce speram să nu mai vedem. O brambureală totală în apărare, un compartiment comic, incapabil să gestioneze atacurile sârbilor. N-am știut să ne apărăm, n-am știut să atacăm, dar am scos-o, cumva, la capăt. Fazele celor două goluri sunt monumentale. Mitrovic a dat primul gol cu călcâiul, de jos, dintre 3 apărători de-ai noștri. De al doilea, ce mai e de spus? Ca în curtea școlii, așa ne-am apărat în ambele faze.

Un mijloc inexistent, cu Anton – invizibil, lângă Răzvan Marin, care a mai încercat câte ceva. Cu Stanciu, Chipciu și Drăguș încercând să rezolve duelurile individual, pentru că România nu a arătat ca o echipă. Țucudean, mai mereu izolat, departe de coechipieri, a fost mai vizibil la multitudinea de faze fixe ale adversarului, decât în fața porții lui Dmitrovic.

Un selecționer constant răgușit, inconstant în idei, dar norocos

E, uneori, amuzant să-l asculți pe Cosmin Contra după meciuri. Apare la interviuri precum un suporter care a răgușit susținându-și echipa 90 de minute. Vine răvășit, încercând, totuși, să salveze aparențele. Stai și te întrebi, după o astfel de apariție, dacă e prima dată când îi vede pe jucători, de ține să le urle indicațiile timp de 90 de minute. Știu, toată lumea vrea să fie Simeone. 🙂

Ciudate sunt și unele alegeri pe care le face Contra. Cheamă la lot jucători pe care nu i-a mai chemat și îi titularizează fără vreun motiv aparent. Prezența lui Maxim, printre titularii din meciul cu Muntenegru, încă e un mister. Sau a lui Keșeru,  la Ploiești, în detrimentul lui Țucudean.  Plus că echipa arată mereu altfel. 6 modificări, față de meciul cu Muntenegru înseamnă foarte mult, chiar dacă rezultatul îi dă dreptate selecționerului, iar unele au fost impuse de accidentări. Să ne mai mirăm că ai noștri nu arată a echipă?

Nu ne descurcăm deloc în fața adversarilor care se apără, știm asta, dar o acceptăm fără a avea vreo idee despre ce trebuie schimbat. Suntem mulțumiți că am luat un punct la Belgrad și sperăm să avem 5, la meciul din octombrie cu sârbii. Deși, până atunci, mai trebuie să jucăm împotriva Lituaniei, un ”un meci greu”, după cum ne spunea selecționerul. Și cum îi desfacem? Tot cu Maxim și Keșeru?

Norocul de la Copenhaga, unde Deac a egalat din nimic, l-a însoțit pe Contra și la Belgrad. 9 din 10 faze precum cea de la golul egalizator se termină cu mingea respinsă de primul om sau, cel mult, cu obiectul muncii ajuns, fără probleme, în brațele portarului. Suntem pretențioși dacă remarcăm că am avut noroc cu carul? Sau antiromâni?

Momente inspirate

Am avut, uneori, momente în care jocul a mers. Am pus presiune pe apărarea sârbilor, care e la fel de naivă ca a noastră, am reușit să egalăm de două ori, pe inspirația alor noștri, așa cum a fost la faza penalty-ului obținut de Chipciu sau la ocazia lui Mitriță. Alteori, a fost vorba de o strategie pusă la punct la antrenamente, ca la golul lui Țucudean. Și o mare doză de noroc!

Avem jucători care știu să reacționeze, dar nu o fac decât dacă sunt provocați de adversar. Problema e că nu știm să legăm momentele de genul acesta, să le facem să conteze mai mult. Când vom juca precum o echipă, nu doar în amicale, vom putea spera la mai mult.

Deocamdată, ne simțim ca după o mare victorie, deși suntem pe locul 3 în grupă. Avem doar două puncte, dar n-am pierdut. N-am jucat mare lucru, dar credem că putem mai mult. Pretențiile au fost mari mereu, mijloacele au lipsit, de cele mai multe ori. E o situație care îmi amintește de Rapidul lui Răzvan Lucescu, în Europa. Giuleștenii nu s-au calificat, dintr-o grupă în care au făcut numai remize. Răzvan era mulțumit că nu a pierdut niciun meci, deși nu s-a calificat, iar criticii îi aminteau că n-a bătut pe nimeni. Cu gândul la returul cu Serbia, nici nu ne mai gândim la Lituania.

sursă foto: digisport.ro