Adierea s-a transformat într-o veritabilă furtună. Vântul rece al demiterii a pustiit banca, la margine de București. Dică a ratat o nouă șansă de a rămâne în mentalul colectiv altfel decât ca interfață a celui care conduce totul. Nu că demisia pe care i-au cerut-o suporterii și pe care o așteptau cei care nu au fost la stadion ar fi schimbat mare lucru. Un an și jumătate de compromisuri nu poate fi șters atât de ușor, deși vremurile pe care le trăim arată că suntem un popor de uituci.

Fotbalistul Dică ar fi meritat, totuși, o altă ieșire din scenă, după prima experiență majoră în calitate de antrenor. Ar fi trebuit să învețe din pățania celui care i-a fost căpitan lui și fin celui care se pretinde trimis întru creștinarea fotbalului românesc. Rădoi a înțeles, destul de repede, că nu are cu cine. Că postul de antrenor la FCSB nu înseamnă nimic pentru unii care nu se mai mulțumesc doar cu Football Manager.

Dică a crezut că poate face mai mult. A plecat pe un drum pavat cu oasele celor care au crezut că vor reuși. A stat mai mult. A îndurat mai mult. Dacă fotbalistul Dică ar fi meritat altceva, antrenorul Dică merită tot ce i se întâmplă. Că stătea în puterea lui să evite tot circul. Dar a vrut să reușească. Nu avea cum. A crede orbește într-o utopie nu te exonerează de orice vină. În acest caz, maleabilitatea lui Dică nu e o calitate. Capacitatea lui și a altora de a se plia pe dorințele patronilor a făcut ca fotbalul nostru să fie plin de yesmeni. Antrenori  între care nu există nici cea mai mică urmă de solidaritate abia așteaptă să-și dea în cap unul celuilalt.

Totuși, ar fi o greșeală să credem că totul a luat-o razna exclusiv din pricina ordinelor venite din lojă. Dorințele extravagante ale celui care crede că mijlocașul dreapta e potrivit pentru postul de fundaș stânga și care vede credința drept principala calitate necesară pentru un post de titular sunt doar partea pe care o discută toată lumea. Vârful aisbergului. Sub nivelul apei stau antrenamentele din ultimul an și jumătate. Care nu au adus nimic. Niciun traseu, nicio identitate de joc.

Despre CFR știm că joacă urât și câștigă. Despre Craiova știm că joacă frumos, dar uneori mai pierde, când tensiunea e prea mare. La fel și despre Viitorul. Despre FCSB nu știm nimic, deși e cea mai mediatizată echipă din fotbalul nostru. Iar asta e vina antrenorului, care nu mai poate aduce în discuție, la nesfârșit, victoria cu Lazio, ca argument al priceperii lui. Singurul obiectiv îndeplinit – calificarea în șaisprezecimile Europa League, anul trecut. Celelalte,  ratate cu brio!

Dică a fost unul dintre liderii echipei care a ajuns în semifinalele Cupei UEFA, dar Rădoi a fost Liderul. Liderul a înțeles repede cum stau lucrurile la FCSB și a ales să renunțe. Dică a ales să fie un fel de Dăncilă și a pus în practică tot ce i s-a cerut din lojă.

Pe cât de elegant a fost lobul de la Kiev, pe atât de caraghios a fost luftul de la finalul meciului cu CFR, când a ratat momentul cel mai potrivit pentru a se răzvrăti. A ales varianta unei discuții cu patronul. Cea mai convenabilă și cea despre care a spus că i-a adus atâtea prejudicii. Că toată lumea a aflat de discuțiile lor, iar adversarii au știut primul 11 cu două zile înainte de meci. Antrenorul Dică a ratat din toate pozițiile. S-ar putea să învețe din această experiență. Depinde numai de el.

E coadă la FCSB, deși toată lumea știe care sunt condițiile. Atracția e mai puternică decât riscul de a te face de râs într-un mediu nesănătos. E vremea ciorbei reîncălzite. De fapt, ciorba trebuie dată în clocot. S-ar putea să se fi acrit deja.

sursă foto deschidere: ziariștii.com