”Orgogliosi di essere gli unici” își pierde jumătate din sens în prima repriză a finalei de la Cardiff. Juventus joacă aproape perfect, încasează un gol pe care l-ar fi putut evita, dar egalează printr-un procedeu pe care nu-l bănuiam a fi în bagajul tehnic al lui Mandzukic. O primă repriză în care campioana Italiei a jucat mai bine decât cea a Spaniei. Cu acel 4-2-3-1 transformat în 4-4-2 pe fază defensivă, cu zona centrală blocată foarte bine, cu un Isco ascuns de jucătorii lui Allegri și cu un dublaj aproape perfect în flancuri, unde Carvajal și Marcelo încercau să-și croiască drum spre poarta lui Buffon.

15 minute de pauză. Apoi, totul se schimbă. Lumina se stinge în jocul lui Juventus, iar Real crește presiunea. Vă mai amintiți reprizele secunde de la Napoli și Munchen? Au fost repetate la Cardiff. Incredibilă această transformare a echipei lui Zidane. Mijlocul funcționează din ce în ce mai bine. Rombul format din Casemiro, Kroos, Modric și Isco câștigă pas cu pas duelul cu linia mediană a lui Juventus aflată în inferioritate. Pjanic și Khedira sunt lăsați singuri, Juventus se retrage și lasă impresia că așteaptă prelungirile. Un plan păgubos, pe care, la un moment dat, Allegri va încerca să-l explice. După ce se va liniști și dacă va reuși să găsească  explicațiile pentru cea mai proastă jumătate de oră, de la meciul cu Genoa încoace.

Juventus se apără din ce în ce mai aproape de propriul careu. Marcelo câștigă duelul cu Dani Alves și începe să-l bântuie pe Barzagli. În partea cealaltă, Carvajal face același lucru cu Mandzukic și Alex Sandro. Golul lui Casemiro face fărâme bruma de încredere  a bianconerilor. Come mai, Gigi?

Totul se prăbușește ca un castel din cărți de joc. Higuain a ieșit din joc când a egalat Mandzukic. Dybala n-a intrat. Lateralii pierd minge după minge, iar Juventus e redusă la statutul de sparring partner, în momentul în care Modric, micul vrăjitor de la Real, centrează perfect într-un careu în care ni se dezvăluie, încă o dată, instinctul de prădător al lui Cristiano. Dublă în finală, 10 goluri din sferturi încoace și încă un Balon de Aur la finalul anului. Își mai aduce aminte cineva de fluierăturile de pe Bernabeu, din urmă cu două luni? Golul lui Asensio închide cercul deschis, tot de el, anul trecut, în Supercupa Europei.

Promossi e bocciati. E simplu. Zidane câștigă clar duelul cu Allegri și împlinește un vis de aproape 6 decenii. Niciodată, din 1958 încoace, Real nu mai câștigat, în același an, titlul și Liga Campionilor. A făcut-o tocmai el, un om de o modestie extraordinară. ”Sunteți cel mai bun antrenor din lume?”, a fost întrebat aseară. ”Nu, nu sunt eu acela” a reacționat fostul mare jucător, devenit mare antrenor, în doar un an și jumătate. ”Class is permanent”. Povestea fără sfârșit a celor două cluburi merge mai departe. În direcții opuse. Din 1981 încoace, Real Madrid e imbatabilă când vine vorba de finale, pentru că are succesul în ADN. Juventus, nu. E un blestem care îi împiedică pe piemontezi? Nu cred. E vorba doar despre știința de a juca aceste meciuri decisive. Și despre liniștea de care ai nevoie pentru a reuși. Când se va liniști, când va renunța la obsesii, poate că Juve va reuși.

”Campioana absolută” din UEFA Champions League a tranșat disputa împotriva ”campioanei finalelor pierdute”. La 142 de kilometri de Torino, ”Orgogliosi di essere gli unici” își recapătă dublul sens. Juventus, cât e ea de mare, n-a reușit să-și vadă visul cu ochii.