Seara falsurilor

Totul a fost fals. De la început. Adică de la tragerea la sorți, de când a ieșit din urnă Sporting, iar Sevilla, Napoli și Liverpool au fost trimise în alte zări. Superficialitatea care ne înconjoară a făcut posibil ca Sporting să fie privită drept ultima clasată din grupa cu Real, Borussia și Legia, și nu ca aceeași echipă care i-a chinuit teribil pe spanioli și germani.

Fals a fost și rezultatul din tur, pentru că a dat senzația că se poate. Chiar dacă marcau Alibec sau Enache, pe Jose Alvalade, tot în acest mod s-ar fi terminat. Pentru că poți păcăli un adversar de genul acesta o dată, dar n-o poți face în dublă manșă.

E ridicol să-ți închipui că opunându-i pe Golofca și Ovidiu Popescu lui Gelson Martins și Bruno Fernades poți avea o șansă împotriva unui adversar care are în primul 11 campioni europeni. Sau că numai voința poate compensa lipsa de valoare. Se poate, dar numai până la 1-2. În ultima jumătate de oră, voința a dispărut. E încă proaspătă senzația de abandon din finala de la Cincinnati. La 3 zile distanță am mai trăit-o o dată. Când s-a oprit Alibec, după ce a încercat inutil să-și ridiculizeze un adversar, iar Bruno Fernades a inventat pasa aceea minunată în haul căscat în centrul defensivei roș-albastre, s-a oprit tot.

sursă foto: gsp.ro

80 de minute în tur și alte 60 în retur nu sunt suficiente când joci cu atâtea mâini moarte. Dică a încercat să surprindă cu Budescu, din primul minut, dar una e să joci o jumătate de oră cu Juventus București și alta e s-o faci o repriză cu Sporting. S-a sufocat și a fost înlocuit la pauză cu Tănase, pentru care ar trebui inventată sintagma ”10 fals”. La fel de slabi au fost Ovidiu Popescu, Golofca, Larie și, l-am lăsat la urmă, pentru că este chiar cel mai slab jucător al roș-albaștrilor, mai slab ca De Amorim, Gabriel Enache. A fost, probabil, ultimul meci al lui Enache, una dintre marile erori ale lui Dică. Cu o jumătate de echipă pe fals, cu preluări la adversar sau în afara terenului, cu un singur jucător capabil să-i pună probleme lui Mathieu, o umbră pentru care joacă c.v.-ul, nu poți emite pretenții.

Uluiți de abilitatea tehnică a lui Gelson Martins, pe care mulți l-au descoperit abia acum, ceea ce, totuși, nu e deloc suprinzător, ați tras cu coada ochiului și la jocul lui Adrien Silva sau Bruno Fernandes? La modul în care au controlat centrul terenului sau au pasat? De acolo pleacă forța lui Sporting, altfel o echipă cu o apărare puțin mai bună ca a lui Dică. Din preluările și controlul mingii, care îi ascultă vrăjită se naște forța jocului ofensiv al lusitanilor.

sursă foto: prosport.ro

M-a suprins Dică, la cald, spunând că ai lui au dominat adversarul, în anumite momente. Parțial adevărat, pentru că spune mai puțin de jumătate din ceea ce s-a întâmplat, e o eroare de interpretare a jocului. Au făcut asta pentru că le-au permis portughezii. La 1-1, Steaua trebuia să atace, ceea ce le-a convenit lusitanilor, care au speculat perfect spațiile uriașe din defensiva roș-albaștrilor. Statistica spune totul despre cum s-a jucat după pauză. 4-3 la șuturi pe poartă, la pauză. 5-10, la final, adică 1-7 în repriza a doua. Strategia de până la pauză a fost potrivită, iar abandonarea ei, în numele unei ofensive care n-a adus nimic, a însemnat sinucidere curată.

Cea mai mare păcăleală e legată de atmosferă. ”Cea mai tare atmosferă în care am jucat vreodată”, după spusele lui Alibec, a fost cel mai mare fals de aseară. Obișnuit să aibă într-un sezon întreg, la Giurgiu, câți oameni au fost aseară la stadion, Alibec a fost impresionat. Dacă ar fi urmărit fotbalul, dar știm că nu o face pentru că ne-a spus chiar el, anul trecut, înaintea debutului la Campionatul European, ar fi sesizat altceva. Cu 30 de minute înainte de startul meciului lumea privea impasibilă ecranul telefonului mobil, iar stadionul era pe jumătate gol. La 1-0 s-a lăsat o liniște asurzitoare pe care doar golul lui Junior Morais a reușit s-o spargă. Fluierături în prima repriză, când roș-albaștrii mai aveau nevoie de un gol pentru calificare, apoi… Exodul. Coloane întregi de oameni se îndreptau spre ieșire, întocmai ca pe vremuri, când lumea pleca acasă după defilare. Nicio emoție, un abandon total. Derulați în minte imagini din urmă, nu cu 10 ani, ci doar cu 4 ani. Spiritul era viu, emoția era intensă, speranța trăia până în ultimele clipe ale oricărui meci dinainte pierdut. În locul tuturor acestora a rămas falsul.

Singurul lucru adevărat este scorul. Singurele imagini vii sunt cele ale driblingurilor lui Gelson Martins și ale paselor lui Bruno Fernades. 1-5 nu e dur, e corect.

 


2 gânduri despre „Seara falsurilor

  1. superba analiza. din cand in cand in timpul liber pe un anumit blog si o pagina de facebook imi mai dau si eu cu parerea in scris despre fotbal. dupa tragerea la sorti am scris ca pana sa-i analizeze pe dost si w.carvalho, dica ar face bine sa fie atent la bruno fernandes.

    acum pe fernandes il stiu de la udinese si sampdoria. mi-am dorit in fiecare perioada de mercato acest jucator la inter milano.

    1. În general, lumea tinde să se uite doar spre marcatori. E normal, pe undeva. L-am descoperit pe Bruno Fernandes, în perioada în care juca în Serie A, și mi s-a părut că e subestimat. A făcut un meci formidabil, asta e clar.

Dă-i un răspuns lui Marius Buzuc Anulează răspunsul

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *