Grazie, Rino! Drum bun!

”Renunţ la doi ani de contract? Da, pentru că povestea mea cu Milan nu poate fi niciodată o problemă de bani”. Emoția declanșată de interviul dat de Gattuso în La Reppubblica, în care-și anunța despărțirea de Milan, a bătut la scor rațiunea.
Nimeni n-a pus vreodată sub semnul întrebării atașamentul lui Gattuso față de echipa care i-a dat totul și căreia i-a dat totul. Tocmai de aceea a fost susținut ca nimeni altul. Mai mult decât Seedorf și decât Pippo Inzaghi, alături de care a cucerit lumea și care, la rândul lor, au încercat marea cu degetul. Poate tocmai de aceea, plecarea lui Gattuso face mai multă vâlvă decât era normal.

Spiritul lui Ringhio a readus în prim-plan o echipă care se scufunda încet-încet. Dar spiritul nu e suficient. Spiritul trebuie dublat de rezultate, de o idee clară de joc, lucruri pe care Milan nu le-a avut. Nu comparativ cu ceea ce înseamnă Milan. Pentru că perioada de comparație nu trebuie să fie cea de după plecarea lui Allegri. Din ianuarie 2014, Milan a luat-o la vale. N-a mai ajuns în Liga Campionilor, ba chiar a ratat și participarea în Europa League. Revenirea în Europa n-a însemnat și revenirea în linia întâi a fotbalului italian, din varii motive. Până să ajungem la conducerea tehnică, putem vorbi la nesfârșit de conducerea administrativă. De ultima perioadă a lui Berlusconi și Galliani, de chinezul care a preluat echipa și care a lăsat-o aproape de faliment. De Elliott și de Gazidis, care a vorbit în premieră de gravele probleme financiare pe care le-a rezolvat fondul american de investiții.

Afectiv vorbind, plecarea lui Gattuso, urmată de cea a lui Leonardo, lasă în urmă un mare gol. E posibil ca și Maldini să se despartă de rossoneri, deși Gazidis vrea să meargă mai departe cu fostul mare fundaș. Milan se distanțează, probabil pentru totdeauna, de cea mai glorioasă parte a istoriei sale. Aici au dreptate cei care deplâng plecarea lui Gattuso. Cei care merg pe statistica rece, care spune că fostul mijlocaș a avut performațe de top.


Am fost un admirator al spiritului de sacrifiu al lui Gattuso, dar asta nu m-a împiedicat să-l consider veriga slabă. Știu, pare dramatic să pierzi calificarea în UEFA Champions League în ultima etapă. Așa a ratat și Empoli rămânerea în Serie A și toată lumea plânge soarta echipei lui Andreazzoli, deși Empoli a fost cea mai slabă echipă în deplasare, în acest sezon. Mai multe amănunte găsiți aici. Milan a încheiat sezonul cu 4 victorii la rând, serie pe care nu a mai avut-o nicio altă echipă. Din punctul acesta de vedere, e normal să fii trist că ai ratat obiectivul. Dar la fel de normal e să-ți pui întrebări și în privința cauzelor care au făcut ca finalul anului să fie dezamăgitor.

Gattuso era și este un luptător fantastic. Ca jucător, a fost ceea ce îi trebuia Milanului vremurilor sale, o echipă care avea în componență fotbaliști fantastici, Baloane de Aur. Un câine de pază, în adevăratul sens al cuvântului, cu ajutorul căruia Seedorf, Kaka și ceilalți își puteau pune în valoare talentul nemărginit. Ca antrenor, spiritul nu a fost de ajuns. Obsedat să facă ordine în defensivă, Gattuso a lăsat atacul de izbeliște. Rossoneri au avut cea mai slabă ofensivă din primele 6 clasate.

”Col coltello fra i denti” nu poți face performanță. Nu la Milan, unde ai nevoie de creativitate, de stil, ceea ce rossonerilor le-au lipsit. Gattuso s-a comportat ca la o echipă mică. E de ajuns să numărăm punctele câștigate împotriva echipelor care au prins Champions League. Sunt 5 toate. Din 24. Zero cu Juventus, zero cu Inter, unu cu Napoli și 4 cu Atalanta. În 7 dintre aceste meciuri, Milan a jucat defensiv, încercând să speculeze spațiile pe contraatac. I-a ieșit parțial. A condus cu 2-0 pe San Paolo, dar a pierdut, a condus cu 1-0 la Torino, dar a pierdut și acolo. Pe Inter n-a condus-o niciodată. I-a ieșit doar la Bergamo, unde a revenit de la 0-1 și a câștigat 3-1. Singurul meci abordat de pe poziție de forță a fost turul cu Atalanta, încheiat 2-2.

S-a cățărat până pe locul 3 și s-a speriat când a devenit favorit la calificarea în UEFA Champions League. A câștigat un singur meci din 7, într-o lună și jumătate, deși le-a întâlnit, printre altele, pe Sampdoria, Torino, Parma și Udinese. A ratat calificarea în șaisprezecimile Europa League, dintr-o grupă cu Betis, Olympiacos și Dudelange. A ratat calificarea în finala Cupei Italiei, după ce a schimbat sistemul exact la returul cu Lazio, plecat de la 0-0. Să mai pun și remizele cu Bologna, Frosinone, Empoli și Cagliari? Sau eșecul cu Fiorentina, de pe teren propriu? Ori obsesia pentru folosirea acelorași jucători? Oare e întâmplător că Higuain nu a jucat nimic în cele câteva luni petreceute pe san Siro? Sau că Piatek, în ciuda startului fantastic, a dat un singur gol în ultimele 8 meciuri?

Nimeni nu contestă atașamentul lui Gattuso, dragostea lui pentru Milan. Dar lucrurile nu trebuie confundate. Gattuso trebuia să plece și dacă Milan termina pe locul 4. Nu putea face mai mult, pentru că nu avea competența necesară. Fotbalul de azi se îndepărtează tot mai mult de perioada lui romantică. Atașamentul și dragostea față de club nu țin loc de rezultate. Așa că: ”Grazie, Rino! Drum bun!”

  • 237
  •  
  •  
  •  
  •  
  •  

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *