Mulțumim, copii!

Ar fi fost prea frumos! Nu că nu e, deja, ceea ce am realizat. Am trăit cu iluzia de a fi mai puternici decât Germania. Nimeni alta decât deținătoarea trofeului. Amărăciunea e mare, dar nu trebuie să ne lăsăm copleșiți. Trebuie să rămânem cu meciurile din grupă și cu prima repriză a semifinalei, în care am întors campioana europeană en-titre. De la 0-1, cu o autoritate străină de gena noastră.

”Copiii ăștia sunt minunați!”, așa cum a spus Marcel Răducanu, cel care știe mai bine cu cine am jucat. Am trăit o repriză minunată, în care am văzut un Ivan ca la începuturile sale. Un Ianis care a adus aminte de Gică, încă o dată. Un Pușcaș care merită să joace la o echipă de Serie A, fie ea și Lecce. Un Băluță sau un Cicâldău, la cel mai înalt nivel, dincolo de erorile de pe faza de construcție. Am văzut că Ștefan merită mai mult respect din partea lui Mutu, mai ales că ultimul duel direct a fost decis de o mare eroare de arbitraj. În favoarea lui Mutu. Am văzut cum i-am dominat la fazele fixe, pregătite de Rădoi cel puțin la fel de bine precum Dan Petrescu.

De la 0-8, acum 5 ani, la Magdeburg, România a crescut enorm. A venit, practic, de nicăieri. A luat totul pe sus și s-a oprit în semifinalele turneului final. Am fost mult peste Germania, în primele 45 de minute. Germania e mai bună decât noi, prin definiție. Ce păcat că n-a intrat și al doilea cap al lui Pușcaș! Ar fi trist să reținem doar penalty-ul făcut de Ianis, și nu pasele minunate pe care le-a dat. Sau slăbiciunea de după pauză, în locul senzației de forță pe care au dat-o băieții în primele 45 de minute.

E păcat, dar în seara asta nu e un priveghi. Ar trebui să fie un botez. Asta dacă am fi normali. Am văzut, la echipa asta, tot ceea ce ne-a lipsit în ultimele două decenii. Am putea vorbi de ceea ce a fost rău, dar nu asta e ideea. Naționala lui Rădoi a întrecut orice așteptare. A făcut ca fotbalul să conteze din nou, într-un moment în care nimeni, în afară de Rădoi și băieții lui, nu-și imagina asta.

Ar trebui sărbătorit sentimentul de apartenență pe care l-am uitat sau l-am ascuns într-un cotlon al inimii. Noi, cei care l-am trăit la momentul potrivit. Sau cei care l-au descoperit abia acum. Ăștia mici sunt mari! Suficient de mari, încât să se ia la trântă cu cei mai mari. Cu Spania, în septembrie, la o adică. Prefer oricând un penalty precum cel făcut de Ianis, unui 11 metri precum cel din meciul cu Serbia. Mai ales dacă vine la pachet cu o pasă precum cea de la golul de 2-1, asta ca să nu mergem prea mult în spate. Sau dacă avem parte de astfel de emoții.

Dacă nu realizați ce am trăit, vă reamintesc un singur lucru. Am ajuns în semifinalele Euro U21, primii, dintr-o grupă cu Franța și Anglia. Ca să nu mai punem la socoteală și JO de la Tokyo. Acum, e important ce construim. Dacă vrem să construim, pentru că am avut impresia că rezultatele din Italia l-au cam sufocat pe Cosmin Contra. Altfel, ne vom axa pe rivalitățile de la lot, pe discuțiile colaterale, pe regula U21 vs Academia lui Hagi și câțiva, puțini, ne vom aminti peste 50 de ani, ceea ce s-a întâmplat în vara lui 2019. Mulțumim, copii!

foto deschidere: uefa.com

  • 748
  •  
  •  
  •  
  •  
  •  

Un gând despre „Mulțumim, copii!

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *